Watch me heal

Este ora 23:27 (era cand am scris asta). Nu am somn şi probabil din cauza asta mă simt ciudat... Nu am ce face aşa că încep să aştern pe o foaie de hârtie cufundată în întuneric tot ce-mi trece în momentul ăsta prin cap. Mă simt ca un orb: nu văd cum scriu, dar ştiu ce simt. Mâine, când voi vedea foaia, va avea un aspect deplorabil, dar măcar va fi ... sinceră. Şi tocmai această bucată de hârtie reflectă perfect modul în care tu şi eu (pentru că nu mai există NOI de mult)am acţionat până acum.
Ne-am avântat legaţi la ochi într-un joc pe care ştiam că n-o să-l putem duce la bun sfârşit. Ne-am lăsat purtaţi de sentimente, am jucat inconştienţi, după propriile reguli (greşite). Şi unde am ajuns? Nicăieri. Totul s-a transformat într-un amestec de lacrimi vărsate fără sens, sentimente spulberate şi minţi transformate.
Acum aş putea spune că toata pierderea asta de timp (pentru că nu a fost altceva) m-a maturizat puţin, dar m-a maturizat prematur.
Dacă vom realiza ce-am făcut, va fi prea târziu, dar vom mai putea, totuşi, trage nişte concluzii ce cândva ne vor ajuta.
N-o să-ţi spun că sufăr, pentru că nu e deloc aşa. Inima mea e intactă. A fost cândva, plină de răni, dar s-au vindecat. Chiar şi cicatricile s-au dus. Şi ştii cum? Tu ai ajutat involuntar, prin modul în care ai devenit. Te-ai schimbat (nu pot spune dacă în bine sau în rău). Oricum ar fi, asta m-a făcut să realizez multe lucruri şi să dau uitării tot, aşa cum de multe ori ai zis că ai făcut (nici de asta nu sunt sigură).

Un lucru ştiu cert: Mă bucur că s-a terminat şi uneori, aproape că regret ce-a fost.



Nu te obosi să înţelegi toate astea. Oricum ţie nu îţi pasă...